plusminusegal

saptamina asta a murit un baiat, mircea marica, prietenul unor prieteni care au fost explodatipulverizati de moartea lui. navigand printre haurile si craterele lasate in urma de exploziile lor de durere, si simtindu-ma cumva neputincioasa (ce sa le zic, cum sa-i alin?) dar da si geloasa pe iubirea mare mare pe care omul asta a lasat-o in urma lui, sadita in sufletele-padure unor catorva oameni pe care eu ii vad greu de insamintat asa, m-am trezit stalkuind-l post-mortem pe acest baiat, plecat la 40 de ani. am citit texte care m-au rupt, see below. am citit obituarii despre el care mi l-au povestit ca pe un om frumos si bun si plin de modestie. am hotarit sa-i scriu si eu unul. am ales o poza de la el de pe wall, si i-am scris astea doua rinduri:
esti fratele pe care mi l-am dorit dintotdeauna, si despre care stiam precis dar foarte precis ca exista undeva, doar pentru mine. citindu-te, te-am gasit - zau ca as mai fi putut astepta, chiar nu trebuia sa faci asta. so kind to the end, huh. 
<3

<3 <3 <3

III.
Am aproape patruzeci de ani și mari probleme de identitate. Nu m-am regăsit, încă, dar timpul le va așeza proverbial pe toate, deci cu răbdare, pacea resemnării mă va lumina și pe mine. Mă mușcă de vreo câteva luni, n-are importanță de ce, evidența unei neîmpliniri de care mulți din generația mea nu sunt străini. Bine, nu sunt eu ăla chemat să pună asemenea etichete peste leat. Posibil să-mi văd comesenii prin ochelari lași, doar ca să nu mi se pară vina neîmplinirilor personale atât de grea. 

Posibil. E destul de probabil ca, din frustrare, să văd multe fete-încă-frumoase-de-pică, încă fete, zic, chiar dacă deja mame, încă zâne prețioase în oricare univers decent, acoperite nefericit, de un soi de disperare, de vină sau rușine tâmpă după divorț, cum că nu le mai ia nimeni. Ce prostie! Niciun mitocan viril, care acu’ cinci ani nu ar fi îndrăznit să se apropie cu vreun shot de tequila ieftină, never-ever, nici la treizeci de metri de masa unde ele prezidau magistral cu ironii atât de fine încât dacă ai fi citit măcar cinci romane te îndrăgosteai de ele pe loc, nici un mitocan, ziceam, nu putea să-ți stea în cale. Doar tu și vraja ta. Aveai predicat, gramatică elementară, un pic de inocență romantică, planuri de bun simț și puteai să speri cu șanse bune la miracolul unui amor sfânt și drept, binecuvântat și în cer. Jur că știu. Jur că l-am trăit. Jur că am văzut multe sânziene și frumoși care s-au legat exact și binemeritat într-o dulceață celestă. Isaia dănțuia! Chiar dănțuiau stelele! Jur, din nou! Și eu am văzut, trei luni, comete colorate, toate plug-in-urile neinventate de photoshop pe cerul Vămii și vreo doi ani de miere prin muzeele Europei. Știe, deja, orice mileniallals că amorul oferă gratis bilete de avion oriunde. Chiar și în Seychelles. Capitale europene,o banalitate!  Să vezi la anu’, ce leafă și în trei ani scap de leasing. Bine, hai să zicem că Seychelles e o încercare, un pic disperată și tardivă, de înnoire a jurămintelor depuse acum trei ani pe altarul concertelor care ne-au unit într-o familie cum n-a mai fost. O familie smart, nouă, scutită de inepțiile familiilor din care ne-am adăpat noi până ne-am găsit, tu și eu atât de potriviți unul pentru celălalt, încât tu accepți că mă-ta-i o scorpie proastă iar eu ti-l joc în picioare pe tata fiindcă, da, ai drepte, e un ipohondru financiar care nu știe decât să ne exaspereze, din prostie bineînțeles, cu veșnicele mustrări că n-o să avem pensie pentru medicamente. Și toate astea aruncau pe cer șobolani care rodeau comete colorate și speriau sfinții de la dans. Isaia devenea apatic, nici berile cu băieții, nici seara fetelor nu-l mai veseleau ca acu’ trei ani, nici acu’ patru ani, și nici Moș Crăciun nu se mai lăsa îmbunat doar de crenguțele de brad puse în glastră în loc de și molid argintiu norvegian. Iar pleci la meci, iar pleci la pește, iar te duci la mă-ta? Ce să învețe copilul asta de la tine? Și câți bani mai sunt pe card? Pai, normal că n-am nicio cămașă dacă îți iei pantofi de fiecare dată când e ziua cuiva, oricui de la muncă, de parcă e ziua ta, nu a lor! Și dacă tot îmi numeri paharele, la ce dracu' mă târăști după tine la toate chefurile plătite de libidinosul ală de director care vă cheamă doar să faceți ca parașutele, seamănă cu tac-tu și voi o ardeți fetițele lui. Eu nu la asta m-am înscris. Nici eu n-am vrut să iau un agarci. Ce crezi, că toată lumea a dat pe spate când te-am luat după mine. De crezi că după ce am născut veneau toți ai mei cu pamperși? Că știau, bă, că e numai gura și vrăjeala e de tine. Tovarășii ăia ai tăi, de care nu te desparți niciodată, și la botez au venit cu mâna în cur, păi cu vin de alimentara se vine mă la botez? Altfel, bani de tunat volkwagen au, ha? Nu sunteți în stare, nici tu nici nevolnicii ăia care nu își plătesc pensiile alimentare pentru plozi să puneți o priză, da’ la bere sunteți experți. Curge bateria de o lună la baie, la noi firmă nici de făcut cafele nu te-ar angaja. Numai vrăjeala e de capu’ tău! 
Dap, numai vrajă și un pic de vrăjeală. De capu’ meu și al lor, căci era doar unul, un singur cap frumos, sub comete colorate. Acum sunt două. Trei sau patru,dacă o pun și mă-ta și directorul ală libidinos.

Acum s-au înmulțit eclipsele, atunci, parcă n-a fost decât aia mare,  august din 1999. Jur. Știu, fiindcă că am o bancnotă de 2000 mii de lei ca amintire din Doi Mai, când vraja de capu’ meu mi-a pus în brațe carnea tare și sensibilă la poezie a unei crețe din Focșani cu impecabili blugi motor și buzele Cătălinei. Trăiască sub-apreciatul Sfânt Minulescu. Hai, și un pic Mucenicul Poe. Da’ mergea și fără. 

Acum, doar tu și vraja ta. Aveai predicat, gramatică elementară, un pic de inocență romantică,  planuri de bun simț și puteai să speri, cu șanse bune, la miracolul unui amor sfânt și drept, binecuvântat și în cer. Jur că știu. Jur că l-am trăit. Am tulburări de identitate. Asta mă face miop și prost crescut. Văd numai grozăvii care nu există. După divorț îmi vad prietenii care la nuntă au venit cu vin de afară și cu mana-n cur, cum nu se face, chiar dacă eu le-am zis că nu facem tămbălău ca la țară cu dar. 

Nicio bere n-are gust când nu-s albinuțetele de altă dată care să pună și ele miere și un pupic reasigurator în salatele de roșii cu usturoi de lângă grătare. Oricât mă rog la sfinții Mihai, George, Gabi, Broască sau Fane să fie mișto, iese tot la fel ca anu’ trecut, când unul are toată dreptatea din manualul de clasa a VIII- de istorie. Și dacă n-a fost el anul astă, am comis-o io. A doua zi mi-e iar silă. Și mă mai rog o dată, măcar să nu mă mai enervez când mă irită prostii de niciunde, un pic mai tineri, care, căzuți sub impresia activismului civic, se poartă  ca berbecii tineri, luându-mă drept un imbecil obosit care nu e în stare să lupte pentru democrație. Iar ai mei, ca și mine, chiar că nu-s în stare să pună o priză nouă, da’ altfel, pe lângă expertiza momelilor și bălților adevărate cu crapi de primă clasă, au dreptatea de partea lor când nu-și plătesc pensiile alimentare. Mai vin și perifericii noștri foști colegi de liceu, mitocani care n-au avut niciodată predicate, de care nu se temea nicio tequila, dar cu studente căzute-n cap după bemveurile-lor-ursuleț și cămăși înflorate, de parcă mi-au surzit toți sfinții. Hipoacuzia asta înaltă e totuși amicală, ceva benign. Mă scutește de zgomotul de fond.

Răman doar cu vrăjeala mea. O să mă duc în piață sau așa ceva după prize noi, din alea bune, nu turcești. Oricum nu mănânc pește, deci mai răruț berile și rugăciunile la sfinți otrăviți de vanitatea manualelor de clasa a VII-a. E destul de probabil ca pe bată să fie tânțari cu miile și, de fapt, vreau la mama. Sau să văd multe fete-încă-frumoase-de-pică, încă fete, zic, chiar dacă deja mame, încă zâne prețioase în oricare univers decent, acoperite nefericit, de un soi de disperare, de vină sau rușine tâmpă după divorț, cum că că nu le mai ia nimeni. Doar tu și vraja ta. Am, probabil, o criză sănătoasă de identitate. Pe măsură ce pierd șirul momelilor, șirul numelor lui Giani Chiriță, șirul sfinților surzi, îmi aduc aminte de zâne prețioase în oricare univers decent și văd cum trag în lesă, cu dreptatea de parte lor, mitocani virili care n-au altă treabă decât le aducă, numai atunci când vor ele, numai unde vor ele, shot-urile de tequlia. Văd peste bălți cu crapi de primă clasă cum zboară albinuțe care pun miere în salatele de roșii cu usturoi, văd peste manuale de istorie, tocmai pănă la Focșani.